Există o zicală care spune că vorbele sau cuvintele sunt ca niște pene care odată ce au fost împrăștiate nu vor mai putea să fie adunate. Acest lucru ar trebui să ne responsabilizeze foarte cu mult cu privire la vorbirea noastră, ce cuvinte rostim , dar și cât vorbim.
Pe de altă parte, Biblia ne atenționează că
”Cine vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-și ține buzele este un om chibzuit” (Proverbe 10:19).
Apostolul Pavel, de asemenea scrie că
”Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4:6).
Dar nu-i așa că de multe ori cuvintele noastre nu sunt cele mai alese, atunci când comunicăm cu cei mai apropiați, cei din casa noastră? Ca părinți ne dorim să fim un exemplu pentru copii, însă exemplul începe de la felul în care ne văd și ne aud, lucruri pe care uneori le pierdem din vedere.
Poate că ne surprindem uneori spunând imediat ceea ce ne deranjează, ceea ce am dori să se schimbe la ceilalți, însă ezităm atunci când trebuie să aducem aprecieri sau laude celor mai dragi oameni. În felul acesta oferim modele de relaționare copiilor noștri și îi învățăm ce merită verbalizat și ce nu. Ce-ar fi să ne propunem, ca într-un mod conștient, să ne binecuvântăm copiii, să ne apreciem unii pe ceilalți și să îi lăudăm pe cei din familie atunci când fac lucrurile bine.
Să nu uităm că relațiile durabile se clădesc în fiecare zi, cu fiecare atitudine, fiecare cuvânt și fiecare faptă. Toate acestea cer timp, dedicare și responsabilitate, însă noi Îl avem ca model pe Hristos care ne-a învățat cum să iubim. Dacă ne dorim binecuvântarea peste casa și copiii noștri să nu uităm că viața este în puterea limbii, așa că avem nevoie de întelepciunea de Sus ca să fim ”aducători de viață”.