Autor: Sandi Costoi

Unde îți găsești liniștea? Care e refugiul tău? Aceasta spune multe despre noi. Oare cumpărăturile sunt cele care reușesc să îți readucă o stare de liniște sau poate vizionarea unui film sau meci de fotbal….? Sau poate munca este cea care te împlinește cu adevărat?

A devenit aproape un trend să simți că te regăsești la locul de muncă și să te identifici într-un mod, aproape patologic cu munca ta. Nu e greșit să simți că jobul este ceea cea ți-ai dorit din punct de vedere profesional, nu e greșit să muncești cu dăruire, dimpotrivă. Însă cred că merită să fim atenți la câteva aspecte și vă invit să facem o scurtă introspecție.

Dacă jobul tău interferează cu rolul tău de soț sau tată, de soție sau mamă, în așa măsură încât acestea din urmă sunt neglijate, dă-mi voie să îți spun că am rezerve în a privi locul de muncă drept o binecuvântare. Pentru că o binecuvântare venită din partea lui Dumnezeu nu va cere niciodată să îți compromiți familia. Nu, nici măcar de dragul ”nevoilor”: de a avea o casă, o mașină, o școală mai bună pentru copii, etc.

Psihologii spun că nevoia de a fi ocupat este o formă de răspuns la frică, traumă și distragere de la ceea ce s-ar putea să simțim dacă scădem ritmul. Oare dacă am scădea ritmul activităților noastre am simți că nu mai deținem controlul? Răspunsul la această întrebare ne poartă într-o altă discuție despre credință. În ce măsură poți să ai echilibru în viața ta, gândindu-te că Dumnezeu are grijă de toate nevoile tale? Iar când spun echilibru, mă refer la timpul investit în familie, în slujire, în muncă. Și apropo de refugiu, de care aminteam la început, cred că nu e bucurie mai mare decât să aștepți cu nerăbdare, după o zi de lucru să ajungi acasă în familie.

Iar dacă ajungi acasă și nu e atât de multă armonie precum crezi (și poate chiar ți se pare benefic pentru sănătatea ta emoțională să muncești mai mult, decât să te cerți), cine e vinovat? Armonia, fericirea și împlinirea în familie sunt direct proporționale cu cât te investești pe tine. Dacă acasă nu găsești refugiu de care ai nevoie este o problemă. Fie te lași mințit de diavolul, fie prioritățile tale nu sunt bine aranjate și nu te investești cu adevărat. Fă din familia ta o prioritate, nu doar la nivel verbal, ci faptic. Petrece timp cu soțul, soția, copii, astfel încât căminul vostru să fie locul în care vă regăsiți.

Învață să faci din Dumnezeu refugiul tău. Stai de vorbă cu Dumnezeu și spune-i tot ceea ce te frământă, construiește o relație cu El în fiecare zi și vei vedea că valurile din viața ta nu vor reuși să te mai scufunde, ci vor fi cele care te vor purta către următoarea experiență fascinantă cu Dumnezeu.

Îmi persistă în minte, de ceva vreme, o întrebare asupra căreia am meditat mult și anume: ”Ce poate să ne schimbe pe noi cu adevărat?” Citeam zilele trecute despre un studiu asupra femeilor evreice care au trecut prin trauma extremă a deportării în lagărele de concentrare, care indicau o tendință neașteptată. Cu cât trauma fusese pentru supraviețuitoare mai cumplită, cu atât ele se arătau la vârsta senectuții mai senine și mai stăpâne pe propria lor viață. O rezistență aproape stranie pe care aceste femei au căpătat-o. În timp ce analizam acest studiu mă gândeam cât de mare este influența mediului în care creștem, în care ducem viața de fiecare zi, asupra noastră și o concluzie pripită ar putea lămuri orice dilemă: ”ceea ce ne schimbă este puterea mediului în care trăim”. Dar nu ne place să ne pripim, nu-i așa? De aceea, propun să mai stăruim asupra subiectului, venind mai aproape de noi, în vremea pandemiei.

Atunci când a izbucnit pandemia și odată cu ea, valul de restricții, mulți afirmau că nimic nu va mai fi niciodată la fel, că totul se va schimba, mai ales, oamenii. Evident că această expresie se referea la faptul că oamenii vor deveni mai buni, mai altruiști pentru că și-au dat seama de adevăratele valori. Dacă ne amintim rafturile de făină și drojdie care erau aproape goale, aș spune că altruismul nu a fost neaparăt în vizorul schimbării românilor, la acel moment. Iar dacă ne uităm la cum suntem acum, după ce pandemia s-a încheiat, ne dăm seama că nu au apărut schimbări prea mari sau cel puțin, nu schimbări permanente.

Propun să medităm puțin asupra a ceea ce înseamnă schimbarea cu adevărat. Eu am ajuns la concluzia că unica situație în care schimbarea devine transformatoare este întâlnirea cu Hristos. Dacă nu ai o întâlnire de gradul 0 cu Dumnezeu, poți să admiți că ai învățat câteva lecții din pandemie, din mediul favorabil sau nefavorabil în care ai crescut, însă nimeni nu garantează că aceste lecții nu vor fi uitate. Ori când te întâlnești cu Hristos, transformarea este permanentă și autentică :

”Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din moți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.

(Rom.6:4)

Îmi doresc să fim schimbați de Harul lui Hristos și credința noastră în Jertfa Lui. Poate că viața sub semnul unui ”acum” care poate fi ultimul și a unui ”mâine” care ne este refuzat, se reașează, însă nu are motorul care să o facă să rămână schimbată, de aceea, avem nevoie de Dumnezeu.

Există o zicală care spune că vorbele sau cuvintele sunt ca niște pene care odată ce au fost împrăștiate nu vor mai putea să fie adunate. Acest lucru ar trebui să ne responsabilizeze foarte cu mult cu privire la vorbirea noastră, ce cuvinte rostim , dar și cât vorbim.

Pe de altă parte, Biblia ne atenționează că

”Cine vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-și ține buzele este un om chibzuit” (Proverbe 10:19).

Apostolul Pavel, de asemenea scrie că

”Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4:6).

Dar nu-i așa că de multe ori cuvintele noastre nu sunt cele mai alese, atunci când comunicăm cu cei mai apropiați, cei din casa noastră? Ca părinți ne dorim să fim un exemplu pentru copii, însă exemplul începe de la felul în care ne văd și ne aud, lucruri pe care uneori le pierdem din vedere.

Poate că ne surprindem uneori spunând imediat ceea ce ne deranjează, ceea ce am dori să se schimbe la ceilalți, însă ezităm atunci când trebuie să aducem aprecieri sau laude celor mai dragi oameni. În felul acesta oferim modele de relaționare copiilor noștri și îi învățăm ce merită verbalizat și ce nu. Ce-ar fi să ne propunem, ca într-un mod conștient, să ne binecuvântăm copiii, să ne apreciem unii pe ceilalți și să îi lăudăm pe cei din familie atunci când fac lucrurile bine.

Să nu uităm că relațiile durabile se clădesc în fiecare zi, cu fiecare atitudine, fiecare cuvânt și fiecare faptă. Toate acestea cer timp, dedicare și responsabilitate, însă noi Îl avem ca model pe Hristos care ne-a învățat cum să iubim. Dacă ne dorim binecuvântarea peste casa și copiii noștri să nu uităm că viața este în puterea limbii, așa că avem nevoie de întelepciunea de Sus ca să fim ”aducători de viață”.